Pe lângă plopii fără soț – Mihai Eminescu | Poezie cântată pentru cei care au așteptat în tăcere

Pe lângă plopii fără soț Adesea am trecut; Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles.

De câte ori am așteptat O șoaptă de răspuns! O zi din viață să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci Și rânduri de vieți, Cu ale tale brațe reci Înmărmureai măreț,

Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeță capul tău Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.