Freamăt de codru | Mihai Eminescu | Poezie transformată în cântec

Tresărind scânteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare                        Pitpalacul.

Din isvoare și din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Pintre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase                        Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri - Cine știe să le-asculte? Ale pasărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Și vorbesc cu-atât de multe                        Înțelesuri.

Cucu-ntreabă: - "Unde-i sora Viselor noastre de vară? Mlădioasă și iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zână să răsară                        Tuturora."

Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie                        Peste dânsa.

Se întreabă trist isvorul – „Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-și, Fața-n apa mea privindu-și, Să m-atingă visătoare                        Cu piciorul?"

Am răspuns: - "Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, rămâneți De visați la ochii vineți, Ce luciră pentru mine                        Vara-ntreagă."

Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m-am prins tovarăș! O poveste încântată Care azi e-ntunecată... De-unde ești, revino iarăși,                        Să fim singuri.