Fiind băiet, păduri cutreieram – Mihai Eminescu | O melodie a copilăriei

Fiind băiet păduri cutreieram Și mă culcam ades lângă izvor, Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam. S-aud cum apa sună-ncetișor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Și un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopți întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în față: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de argintie ceață, Sclipiri pe cer, văpaie peste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceață, Sunând din ce în ce tot mai aproape... Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide: Din el ieși o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor.

Și ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viața ta Un înger blând cu fața radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond și moale ca mătasa Grumazul alb și umerii-i vădea. Prin hainele de tort subțire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.