Copii eram noi amândoi – Mihai Eminescu | Poezie transformată în cântec

Copii eram noi amândoi, Frate-meu și cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne.

Și el citea pe Robinson, Mi-l povestea și mie; Eu zideam Turnul Vavilon Din cărți de joc și mai spuneam Și eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam În ochiul de pădure, La balta mare ajungeam Și l-al ei mijloc înotam La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit, Din stuful des și mare, Cetate mândră la privit, Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împresurată.

Și frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie, Să merg la broaște neapărat, Să-i chem la bătălie ­ Să vedem cine-i mai tare.

Și împăratul broaștelor, C-un oacaca de fală, Primi ­ poruncě oștilor. Ca balta s-o răscoale. Și am pornit război.

Vai! multe broaște noi am prins ­ Îmi pare chiar pe rege ­ Și-n turnul negru le-am închis, Din insula cea verde. Spre sar-am făcut pace

Și drumul broaștelor le-am dat, Săltau cu bucurie, În balt-adânc s-au cufundat Ca să nu mai revie. Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut Pentru a mele fapte ­ Și frate-meu m-a desemnat De rege-n miazănoapte Peste popoare-ndiane.

Motanul alb era vistier, Mârzac cel chior ministru ­ Când de la el eu leafa-mi cer, El miaună sinistru. Cordial i-am strâns eu laba.

Și împăratul milostiv Mi-a dat și de soție Pe fiica lui cu râs lasciv Și țapănă, nurlie, Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulțămit cu-n umil semn, Drept mantie o-prostire ­ M-am dus l-amanta mea de lemn, În sfânta mănăstire, Într-un cotlon de sobă.

Și ah! și dragă-mi mai era! Vorbeam blând cu dânsa, Dară ea nu-mi răspundea Și de ciudă eu atunci Am aruncat-o-n foc.

Și pe șură ne primblam Peste stuf și paie Și pe munți ne-nchipuiam. Cu fiece bătaie Mărșileam alături.

Și pe cap mi se îmfla Casca de hârtie. O batistă într-un băț, Steag de bătălie. Cântam: Trararah!

Ah! v-ați dus visuri, v-ați dus! Mort e al meu frate. Nimeni ochii-i n-a închis În străinătate ­ Poate-s deschiși și-n groapă!

Dar ades într-al meu vis Ochii mari albaștri Luminează ­ un surâs Din doi vineți aștri Sufletu-mi trezește.

Eu? Mai este inima-mi Din copilărie? ....................................

Ah! îmi îmblă ades prin gând O cântare veche. Parcă-mi țiuie-aiurind Dulce în ureche: Lume, lume și iar lume!