Între Lună, Vise și Eternitate | Câte nopți eu cugetat-am – Mihai Eminescu

Câte nopți eu cugetat-am pân’ se-nvăluie gândirea, Pân’ ce visele-i gigantici se uscau în nălucire, Adormeam și deasupra-mi stelele îmblau cuminți, Luna strălucea prin crenge ca o pavăză de aur Și prin grâul crescut mare ciripeau puii de graur, Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinți.

Păhar nalt îmi părea cerul răsturnat deasupra noastră, Stelele scăteietoare împleau lumea lui albastră, Norii ce plutesc par spuma a luminii de argint; Sufletu-mi, arbor de cânturi, crengile și le-convoaie De visări îngreuiate, iar a florilor văpaie, Ce lucește-n mii de feluri, potolită stă de vânt.

Pe o mreajă de lumină roșie ca zorii zilei S-a ivit o umbră dulce-față sfântă a copilei, Era marmură pălită, ochii mari [— —] abia îi lumin’ Și pe urmele albe se-nălțau negre aripe Haina neagră strălucită lumina a nopții clipe, Părul nepletit era prins într-o cunună de spin.