Copilăria mea… unde ai dispărut? | Magda Isanos – Poezie transformată în melodie

Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged, poate de iarba ce crește acuma la noi; cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi – stau singură și-mi aduc aminte de multe:

Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă. „Vreau s-ajung steaua de-acolo...” strigam bunicului. O, cât de sus s-au suit dușmănoasele stele... Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.

Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat pomii din fundul grădinii, leagănul putred; odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni copilăria mea – și o mănâncă furnicile...

II

Cine povestește în mine, cine mi-aduce aminte c-am trăit acolo, în țara dintre sobă și genunchii bunicului, întâia poveste cu zmei?

Vă voi face să trăiți de-a pururi, ani duși, miraculoase răsărituri. Deasupra gardului unde lumea sfârșea, azi știu, de-acolo începea tărâmul zmeului.

Însă toate s-au sfârșit odată, când ardeau lumânările ziua. Bunicul dormea într-o cutie frumoasă – și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.

Toată noaptea m-am temut pentru dânsul. Văzând că nu se mai întoarce, ziceam: „Dacă se-ntâlnește cu scorpia? Haide, Azor, să ne ducem la el.”

Și singură mai târziu am plecat. Pe tărâmul zmeului mișună oameni. În jurul inimilor lor un șarpe mic se-ncolăcește; ei sunt triști și răi.

Dar pentru dânșii scriu poemele mele, scutur deasupra lor copacii de-atunci și ploile: amintiți-vă că sunt copii pe lume, și plante albastre, și duioșii câni.