Magda Isanos – Cântecul deșertăciunii | Poezie în melodie

Îmi risipesc ca o miliardară comoara mea de zâmbete și versuri, și-n toate aflu proaspete-nțelesuri, cum află flori o zi de primăvară.

Asemenea fărâmelor de stele în august, eu alunec către moarte, de care numai clipa mă desparte, și scrumu-i taina strălucirii mele.

De la un loc cu pulberea și iarba am legănat sub soare câte-un vis și tânără și mândră l-am și scris, ca vremea să-și împidece-n el graba.

Eu voi trăi puțin, însă prea mult când cuget cât cules-am din durere, și-adesea-mi par și mie că-s părere, și nu mă cred, cu toate că m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor și-aștept să vie secerișul și să cad într-un hambar de scândură de brad, în care stai cu mâinile pe piept.

Și, iată, de nimica rău nu-mi pare, la gândul că m-apropii de-acel ceas, ca de iubirea câtă mi-a rămas necheltuită-n suflet, și de soare.