Casa noastră – Octavian Goga | Dorul de casa copilăriei

Trei pruni frățini, ce stau să moară, Își tremur creasta lor bolnavă, Un vânt le-a spânzurat de vârfuri Un pumn de fire de otavă. Cucuta crește prin ogradă, Și polomida-i leagă snopii... Ce s-a ales din casa asta, Vecine Neculai al popii!...

De pe pereții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul, Și pragului îmbătrânit Începe-a-i putrezi stejarul; Iar dacă razele de soare Printre șindrile facu-și cale, Văd sporul pânzei de păianjen Și-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute Sub vreascurile stinse-a vetrii Poveștile-nșirate seara De-atâtea cuscre și cumetri; Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii De vraja care-o mai păstrară Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meșter-grindă, iată-l, Răvașul turmelor de oi; Șireagul lui de crestături Se uit-atât de trist la noi. Îmi duce mintea-n alte vremi Cu slova-i binecuvântată În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată.

Și parc-aud pocnet de bici Și glas stăruitor de slugă Răsare mama-n colțul șurii, Așază-ncet merindea-n glugă... Înduioșată, mă sărută Pe părul meu bălan, pe gură: Zi Tatăl nostru seara, dragă, Și să te porți la-nvățătură!...

Și uite-mi trec pe dinainte În rânduri-rânduri toate cele: Orașul înnegrit de fumuri Și toate plânsetele mele. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: Dumneata...

Și câtor strigături la joc Țineam cu glasul meu ison, De câte ori am spus povestea Lui Alexandru Machidon. Și ca un cântec, cum s-a stins Frumoasa mea copilărie Și dragostea de două veri Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg Atâtea cântece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atâtea cântece-a răpus... Eu vă sărut, pereți străbuni, Pe varul alb, scobit de ploaie... . . . . . . . . . . . . De ce-ți ștergi ochii cu cămașa Ori plângi, vecine Niculaie?...