Un duel – George Topîrceanu | Din poezie în melodie

Eroii mei sunt doi cocoşi De rasă, pintenaţi, frumoşi Ca ofiţerii la paradă. Doi cavaleri aristocraţi. Dintr-o privire ofensaţi Încep duelul fără spadă. Au martori puii speriaţi. Teren — o parte din ogradă, Dar n-au motiv de sfadă, Căci nu se ştie-a cui e vina — Misteru-nvăluie pricina, — Deci: căutaţi găina...

Din amândouă părţile Se-ncep ostilităţile. Ei stau o clipă faţă-n faţă Cu ciocurile la pământ, Apoi deodată-şi iau avânt Şi lupta-ncepe săltăreaţă: Sar deodată, Dau cu ciocul. Cad alături, Schimbă locul. Bat din aripi, Dau din gheare. Unul cade, Altul sare... Iar s-atacă, Iar se pişcă... Dar deodată nu mai mişcă... Faţă-n faţă, multă vreme, Stau aşa, ca două gheme Neclintite Și zburlite, Până când, pe nesimţite, Unul părăseşte sfada, Întorcându-se cu coada...

*

Atunci ieşi de sub şopron Un folozof-clapon, Urât Ş-atâta de bătrân încât A dat în mintea puilor... El s-a oprit în faţa lor Cotcodăcind sonor: — Eu dezaprob acest conflict. E o ruşine, un delict Nedemn de vremi civilizate. Dar aşteptăm un viitor Când, mândri de chemarea lor, Cocoşii nu se vor mai bate... Voi vă certaţi pentr-o găină, Dar nu vedeţi? E curtea plină! Ba treceţi gardul la vecini, Că şi p-acolo sunt găini... De ce vă puneţi gheara-n gât? Să lase unul cât de cât, Să dea şi celălalt ceva, — Eu, cât de cât, socot c-o da!