Acceleratul – George Topîrceanu | Trenul care cutremură pădurea 🚂🍂 | Poezie în melodie

Peste fagi cu vârfuri sure A căzut amurgul rece. Înserarea mută trece Furișată prin pădure. Spre apus abia s-arată Printre crengi, întunecată, O văpaie de rubin... Din frunzișurile grele De-nnoptare, tot mai vin Glasuri mici de păsărele... Reci și palide-n senin Se ivesc deasupra stele.

Și deodată, dintre dealuri Se desprinde larg un zvon Depărtat și monoton, Ca un murmur lung de ape Revărsate peste maluri... Crește-n luncă, mai aproape, Umple văile vecine De răsunet mare... Vine!... Fulger negru... trăsnet lung Dus pe aripi de furtună, Zguduind pământul tună, Zările de-abia-i ajung... Parcă zboară, Parcă-noată. Scuipă foc, înghite drum, Și-ntr-un valvârtej de fum Taie-n lung pădurea toată... A trecut... Dinspre câmpie, Vuiet greu de fierărie Se destramă în tăcere... Scade-n depărtare... Piere...

Iar în urmă-i, din tufișuri, De prin tainice-ascunzișuri, Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Și-ngrozite: Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze și pitulici. Doar un pui de pițigoi, Într-un vârf de fag pitic, Stă cu penele vulvoi Și făcând pe supăratul: — Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut Acceleratul...