Cânele ovreiului – George Topîrceanu | Dar Grivei știe proverbul? | Poezie cu umor

Într-un an, cândva-ntr-o vară, Nu știu unde, în ce sat, Un ovrei mergând cu marfă Într-o curte a intrat.

Și cum intră el pe poartă Cu bagajul la spinare, Hop, îi sare înainte Un dulău urât și mare.

„Ce să fac acum? se-ntreabă Bietul Ițic supărat. Dacă strig să vie omul, Pân’ să vie — m-a mâncat!

Dacă plec pe poartă iară, — Aș pleca eu bucuros, Dar dulăul e în stare Să m-apuce pe din dos...

Nici încolo, nici încoace, Eu mai bine stau pe loc; Și-am să-l iau cu vorbă bună, — Chiar așa să am noroc!"

— Moi Grivei, zic zou, ascultă, De când umblu eu pe jos N-am văzut în toată lumea Un cățel așa frumos!

Mă mai duc la târg eu, lasă, Ți-oi aduce un covrig. Ce folos ai dacă latri? Parcă-ți iese vrun câștig?

Moi Grivei, tu ești cuminte, Ce-ai cu mine de-mpărțit? Am venit la badea Gheorghe, — Ei și ce-i dac-am venit?

N-am să stau un an la dânsul, Plec îndată la haham... Dar dulăul se repede Și mai tare: Ham! ham ham!

— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică! Ci păcat că n-am o pușcă! Badi Gheorghe, badi Gheorghe, Ieși afară că mă mușcă!

Badea Gheorghe iese-n ușă, Dă c-o piatră după câine Și-apoi zice: — Nu te teme! Ține-ți inima, jupâne!

Nu știi vorba românească De la moși-strămoși lăsată, Că un câine care latră Nu te mușcă niciodată?

— Știu proverbul — zice Ițic — Că-l avem și la ovrei, Știu prea bine... dar e vorba Dacă-l știe și Grivei!