Când… – Mihai Eminescu | O poezie despre iubire și trecerea timpului

Când luna prin nouri pe lume veghează, Când fiece undă se-mbracă c-o rază, Când cântă ai somnului ginii nătângi ­          Tu tremuri și plângi.

Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aștept ­         Visând de deștept.

Când soarele arde și ceru-i văpaie, Pe-a lacului valuri profunde bălaie, Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg ­         La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută, Misterul surâde prin lumea tăcută, Culeg pe-a ta frunte sublime visări ­         Pe ochi sărutări.

Amorul își moaie aripele-i stinse, Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ți plânse, Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi, ­         Surâzi și veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naște durerea, Nebună copilă cu-amorul ceresc, ­         O, cât te iubesc!