Vara la țară – George Topîrceanu | Din poezie în melodie

Locuința mea de veră   E la țeră... Acolo era să mor De urât și de-ntristare   Beat de soare Și pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,   Orice babă Este medic comunal. Viața ce aci palpită   E lipsită De confort occidental.

Nu există berărie,   Nici regie... Doar un hoț de cârciumar Care are marfă proastă   Și-o nevastă Ce se ține c-un jandar.

Când te duci pe drumul mare   La plimbare, Este praf de nu te vezi. Trec, mișcând domol din coadă,   Spre livadă Ale satului cirezi.

Și te poartă sub escortă   O cohortă De țânțari subțiri în glas, Înzestrați la cap c-o sculă   Minusculă Cu pretenție de nas...

Când se ia câte-o măsură,   Lumea-njură Pe agentul sanitar Și-l întreabă fără noimă:   — Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?...

Ale satului mari fete   Fără ghete Ies la garduri pe-nserat... (Am văzut aci-ntr-o noapte   Niște fapte Care m-au scandalizat!)

Lângă foc, o babă surdă   Și absurdă Spune, ca și alte dăți, Tot povestea cu Ileana   Cosânzeana, Plină de banalități.

Doarme-apoi adânc comuna...   Numai luna Galbenă ca un bostan Iese, mare și rurală,   La iveală, Dintr-o margine de lan.

Când și când un câine urlă   Ca din surlă... Carul mare s-a oprit Suspendat, ca un macabru   Candelabru, Peste satul adormit...

Dar în zori încep cocoșii,   Păcătoșii, Ca să facă iar scandal, — Să te saturi de viață   Și dulceața Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,   Vorbă mare: Că de-acuma, să mă tai, Nu-mi mai trebuie-altă cură   În natură, Să mă duceți cu alai!

Meargă pictorii la țară   Ca să piară De căldură și de praf! Mie dați-mi străzi pavate,   Măturate, — Dați-mi cinematograf!

Ca un fluture pe floare,   Beat de soare, Pentru ce să mor așa? Nu mai vreau țărănci naive,   Primitive... Mie dați-mi altceva!

Dați-mi, dați-mi strada-ngustă   Unde gustă Omul viața mai din plin Cu trăsuri, femei cochete   Și cu fete Încălțate cel puțin!