ARICIUL – George Topîrceanu | O poezie emoționantă… acum în melodie

Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici, — O mică vietate ghemuită.

Copiii l-au zărit de pe cerdac Cum se mișca domol pe sub gutui, Și toți au alergat în jurul lui. Iar el a-ncremenit pe loc, posac,

Cum îl prinsese vremea pe cărare, — Ca o perniță sferică în care O fată rea, ca să se joace, A-nfipt o sumedenie de ace.

Băteau copiii din vătrai și clește, Dar el tăcea, săracul, ca un pește, Și doar fiori de groază, când și când, Treceau pe trupușorul lui plăpând...

Am alungat copiii să se culce Și-n înserarea limpede și dulce Ce se lăsa din cer încetinel, Am stat acolo, singură cu el.

Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum A fost făptura-i la-nceput de lume? Din care veacuri înecate-n fum Porni el oare, ca un scai, la drum, Să se oprească-n dreptul meu anume?

Ce vânt vrăjmaș și mohorât Ca pe-un măcieș pitic l-a scuturat, De-a mai rămas dintr-însul doar atât: Un ghem de spini, ostil și speriat?

O fi având el oare pui? Mă-ntreb, deși nu pot pricepe: Cum sug ei oare, fără să se -nțepe În ghimpii lui?...

Când a simțit că-i singur doar cu mine Și nici un dușman dinspre casă nu mai vine, A scos cu frică de sub el Un bot timid și mic, ca de cățel, Și cu instinctul lui obscur A explorat terenul împrejur.

Și-abia ciulindu-și țepile pe spate, — Pe sub petunii grele de parfum, Atras de noapte și singurătate Și-a căutat încet-încet de drum...

S-a mai oprit în magheran o dată Ca sub îndemnul unei tainice porunci, Apoi a dispărut pe sub poiată... Și nu l-am mai văzut deloc, de-atunci...